Unii frați l-au întrebat pe Avva Agaton care nevoință în viața monahicească este cea mai plină de osteneală.
El le-a răspuns:
„Iertați-mă! Eu găsesc că nevoința rugăciunii este mai ostenitoare decât toate celelalte nevoințe. Când omul dorește să verse înaintea lui Dumnezeu rugăciunea sa, atunci vrăjmașii demoni se grăbesc să-l îndepărteze de ea, pentru că știu că nicio nevoință nu e într-atât de înfricoșătoare pentru ei, așa cum este rugăciunea înălțată către Dumnezeu din tot sufletul. În orice altă nevoință, oricât ar fi aceasta de încordată, monahul află oarecare liniștire. Rugăciunea, însă, cere mare luptă, până la ultima suflare”.
Dacă așa stau lucrurile cu rugăciunile monahilor, cu cât este mai ostenitoare rugăciunea pentru mirenii răspândiți în mii de lucruri ale vieții de zi cu zi!
Una ca aceasta nu trebuie să deznădăjduiască însă pe cei credincioși.
Ei trebuie să ia aminte că Însuși Domnul îi ajută pe aceia care ard de dorința de a se ruga Lui cu adevărat.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, cele cu neputință sunt cu putință, iar cele de neatins se pot împlini.
Dumnezeu va da adevărata rugăciune celor care o doresc pe ea din inimă.
(Arhimandritul Serafim Alexiev, Călăuza rugătorului ortodox, traducere de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2015, pp. 20-21)
"Cât timp bisericile locale oficiale colaborează cu ecumenismul folosindu-se de 'bunăvoința' acestuia, ortodocșii cu adevărat credincioși Lui Hristos vor fi etichetați ca 'sectari' care se rup de curentul comun, oameni periculoși pentru pacea și ordinea publică. De aceia ei vor fi prigoniți. Sectele vor fi numite adevărate, iar adevărata ortodoxie va fi prigonită ca o sectă".
Ecumenismul este erezie și te desparte de adevărata ortodoxie.
Îngrădirea de erezie nu înseamnă schismă!
Catacombele așteaptă ortodoxia curată!
Înfrânarea desăvârșită de la osândire îl ridică pe om până la înălțimea Sfântului, deși acesta nu ar avea nevoințele sfinților. Experiența vieții demonstrează că nimic nu-i face pe oameni să se urască între ei într-atât ca osândirile reciproce. Și nici un alt păcat nu satanizează mai mult sufletul omenesc decât osândirea.
Luați aminte la aceasta, cei ce iubiți să vă ocupați cu bârfele și defăimarea! Cât este de rea! Un astfel de om mușcă totul, fierbe de răutate, nu are dragoste de oameni, nici îngăduința către slăbiciunile lor, chiar dacă și el este plin de acestea. Astăzi se mănâncă cu unul, mâine cu altul.
Astăzi împărtășește cu tine bănuiala pe motivul purtării unui vecin față de tine, iar mâine merge la vecinul tău ca să te osândească pe tine. Astăzi vorbește împotriva vrăjmașului tău, iar mâine împreună cu vrăjmașul tău va râde de tine.
„Nu există păcat mai mare decât mândria, care este o deplină lipsire de harul lui Dumnezeu: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iac 4, 6). Însă cel mândru nici pe sine nu se socoteşte păcătos, nici altora nu le îngăduie să-i scoată în evidenţă păcatele. El nu rabdă observaţiile. Într-atât la orbit mândria pentru păcatele lui. În noaptea întunecoasă noi nu vedem lucrurile care ne înconjoară, însă, în ciuda acestui fapt, ele se află în jurul nostru. Faptul că noi nu le vedem nu înseamnă că acestea nu există. Este îndeajuns să ne ciocnim de ele ca să ne convingem de existenţa lor. Tot astfel este şi în viaţa duhovnicească. Dacă noi nu ne vedem păcatele noastre, fie din pricina mândriei, fie din pricina grozavei împietriri în păcat, nu înseamnă că nu avem păcate. Când ne izbim de ele şi suferim din cauza lor, ne vom încredinţa că există, că sunt în noi, că ele creează un întuneric duhovnicesc în inimile noastre şi ne pricinuiesc toate durerile şi pătimirile” — Arhimandrit Serafim Alexiev, Vederea păcatelor noastre
